Tineri Devotaţi|Marturii
Tineri Devotati

Tineri Devotaţi

Biserica Baptistă Sf.Treime-Deva

Erika Iacobescu
erika

De cele mai multe ori când tinerii se hotărăsc să trăiască în conformitate cu standardele Domnului Isus Cristos, aceştia sunt descurajaţi de către cei din jur, care îi asigură că "vor avea timp toată viaţa şi pentru Dumnezeu". Dar OARE chiar avem timp?

În urmă cu câţiva ani, eram şi eu una dintre persoanele care aveau această părere. Mai exact, eu aveam impresia că "a crede în Dumnezeu" înseamnă a crede că El există... şi nimic mai mult. Ca şi majoritatea tinerilor din ziua de azi, vroiam să-mi formez propriile "reguli". Şi după cum îţi poţi da seama, nu trăiam o viaţă care să-L includă pe Dumnezeu, aşa că nu mă interesa prea mult nici modul în care mă comportam cu cei din jur.

Dar toată această dezordine din viaţa mea s-a încheiat într-o zi. A fost ziua în care tatăl meu s-a internat în spital, deoarece suferise 3 infarcturi într-o perioadă foarte scurtă de timp, mai exact 4 zile. La aproape 24 de ore de la internare a fost transportat la Târgu Mureş, unde mama mea l-a însoţit. Au urmat câteva zile critice, când medicii nu mai dădeau nicio speranţă, Atunci am început să cer ajutorul lui Dumnezeu în mod personal. Ştiam că foarte mulţi oameni se rugau pentru tatăl meu, atât rude şi prieteni, cât şi oameni din biserică din care facem parte, dar eram sigură că Dumnezeu era Singurul la care puteam apela în acele momente, era Singurul care m-ar fi putut ajuta... şi mai mult de atât, era Singurul care mă înţelegea şi îmi alina suferinţă.

Cu toate acestea, mama mea era cea care trecea prin cele mei grele clipe, ea fiind singura într-un oraş străin, văzându-şi soţul cum se stinge, şi în acelaşi timp fiind o încurajare pentru el. Într-o dimineaţă, ea s-a rugat printre lacrimi şi i-a spus lui Dumnezeu într-un mod foarte sincer: "Doamne, eu nu mai pot. Situaţia aceasta e peste puterile mele. Întăreşte-mă TU te rog şi încurajează-mă TU... pentru că eu nu mai pot..." După această rugăciune scurtă, dar extrem de încărcată de sentimente, a deschis Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, "la întâmplare". Şi a deschis exact la Evanghelia după Ioan, capitolul 11, versetele 3 şi 4 unde scrie: "Surorile au trimis la Isus să-I spună: "Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav." Dar Isus, când a auzit vestea aceasta a zis: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea."". Citind aceste cuvinte, mama mea a alergat spre spital cu gândul să-i citească şi tatălui meu acel mesaj minunat din partea lui Dumnezeu. Dar când a ajuns acolo, şi-a dat seama că nu ştia de unde a citit. Aşa că a deschis din nou Biblia, a dat o singură pagină, şi a ajuns la aceleaşi versete. Din acea zi, am avut siguranţa că tatăl meu nu va muri. Şi aşa a fost. Deşi părea imposibil din punct de vedere omenesc, Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea.

Dar mai era încă o parte a mesajului, şi anume: "boala este spre slava lui Dumnezeu". Abia după 3 luni am înţeles că de fapt acele cuvinte îmi erau adresate chiar MIE. Atunci a fost momentul în care i-am mărturisit lui Dumnezeu că nu merit nimic din ceea ce a făcut şi face pentru mine, că L-am întristat aşa de mult prin viaţă pe care o duceam, şi că da, cu adevărat doar Isus Cristos este cel care salvează inimi... şi a salvat-o şi pe a mea. Am realizat că doar prin Lui pot beneficia de iertarea păcatelor, pentru că El şi-a dat viaţa pentru TOŢI oamenii, deci sunt inclusă şi eu. Din acel moment totul s-a schimbat la mine: principiile, gândirea, atitudinea, vorbirea... absolut totul! Dar eu nu am niciun merit pentru toate acestea, ci Dumnezeu este cel care s-a îndurat de mine. Începând de atunci pot spune că ştiu ce înseamnă să fi fericit, să ai pace în inima atunci când eşti în necaz, să ai o relaţie personală cu Dumnezeu, că de la Tată la fiu, începând de atunci ştiu ce înseamnă să trăieşti cu adevărat!<

... Timpul potrivit pentru Dumnezeu şi pentru sufletul tău este ACUM, pentru că nu eşti sigur pe ziua de mâine, nu eşti sigur că peste câteva clipe vei mai fi în viaţă. Orice pierdere pe care o poţi suferi în viaţa aceasta, chiar şi a unei persoane dragi, nu este atât de gravă, dar pierderea care cu siguranţă te-ar face să suferi, ar fi ratarea Cerului, a vieţii veşnice. Dacă ai citit această mărturie, cu siguranţă nu e la întâmplare. Dumnezeu vrea să-ţi vorbească. Lasă-L să o facă...

Ionatan Rusu
tami rusu

Pace,


Mă numesc Rusu Ionatan şi am 14 ani. Provin dintr-o familie de credincioşi Baptişti care m-au învăţat şi educat după legile lui Dumnezeu. În timpul predicilor său lecţiilor de la şcoala duminicală, ascultam doar întâmplările despre anumiţi oameni. Crescând mă gândeam tot mai mult la Botez. De multe ori la evanghelizări sau conferinţe ridicam mâna sau spuneam rugăciunea rostită de fratele păstor, dar următoarea zi era la fel.

De la o vreme aveam sentimentul că am să mor şi în mintea mea erau imagini cu flori, câmpuri înverzite... Acest sentiment îl aveam mai ales în timpul bisericii.. Când am aflat că fratele meu a decis să se boteze am fost foarte bucuros, dar această dorinţă ardea şi în mine.

Într-o miercuri seară sentimentul că am să mor era aşa de puternic, iar când am ajuns acasă le-am spus părinţilor despre gândurile mele şi despre dorinţa mea de aL mărturisi în apa botezului, am rostit o rugăciune în care am zis: Doamne... mă simt ca cel mai mare ticălos te rog să intri în inima mea să mă schimbi şi să mă ajuţi să trăiesc pentru tine îţi mulţumesc că ai murit pentru mine şi că ai intrat în inima mea. Amin. După această rugăciune sentimentul că am să mor a dispărut şi o nouă bucurie mia inundat inima.

Acum am un alt scop în viaţă, acel scop de al mărturisi şi urma pe Isus Cristos.

AMIN!

Oana Moise
oana moise

Numele meu este Oana Moise şi deşi eu am fost crescută în această biserică, nu am privit lucrul acesta ca un privilegiu. Veneam la biserică mai mult din obligaţie decât de plăcere. Tot timpul, am început să găsesc din ce în ce mai multe motive pentru a nu veni la biserică. Asta până în clasa a VIII – a. Atunci am dat de greu şi simţeam că nu am pe nimeni, şi ştiam că mă aşteaptă un an greu. Aveam însă nevoie de cineva, cineva pe care să îl simt de partea mea, cineva care să mă încurajeze şi să mă ajute să depăşesc situaţia grea prin care trecusem.

Într-o seară, mi-am adus aminte că la biserică mereu se spune că Dumnezeu este răspunsul la toate, El rămâne lângă tine când toţi te părăsesc şi am zis: "ok, ce am de pierdut?" Am început să mă rog şi să citesc din Biblie în fiecare seară. Lucrurile începeau să se îmbunătăţească considerabil. Şi am început să mă întreb ce fac diferit de până acuma? De ce merg toate aşa de bine? Apoi mi-am dat seama că acuma Îl am pe Dumnezeu. Şi totuşi ceva lipsea...

După câteva luni, am realizat ce făceam greşit. Mereu ceream, ceream, ceream şi niciodată nu mulţumeam. Atunci mi-am dat seama că pentru mine, Isus era doar un ajutor temporar. Eu nu Îl iubeam pe El... eu iubeam ajutorul pe care îl primeam, îl iubeam aşa de tare încât nici nu realizăm că primesc ajutorul acela din partea unui Dumnezeu care a făcut mult mai multe pentru mine. Să-ţi dai singurul Fiu ca jertfă pentru un păcătos ca mine, mi s-a părut un sacrificiu făcut cu atâta dragoste încă nu–mi venea să cred ce ingrată şi făţarnica am fost. Mi-am cerut iertare, şi L-am ruga să mă ajute să-I pot răsplăti măcar jumătate din eforturile pe care El le-a făcut doar pentru mine.

Singura cale prin care eu pot să-I mulţumesc este să-I dau primul loc în inima mea, să-I dau dragostea mea şi să mă supun, făcând fiecare lucru pe care El mi-l pune pe inimă.

Fericirea care am simţit-o în acel moment nu se poate compara cu niciun alt sentiment pe care l-am simţit până atunci. Şi ce e şi mai minunat, este faptul că fericirea aceea o am chiar şi azi. Pentru că ştiu că orice problemă aş avea, în momentul în care I-am spus-o Lui, e că rezolvată.

Aş vrea să nu mi se pară niciodată prea greu un lucru pe care mi-L cere Domnu pentru că El a făcut ce era mai greu pentru mine. Eu cred că merită să-i mulţumim cu viaţa noastră şi cu darurile pe care El el le-a pus în noi.

Experimentaţi pe Dumnezeu! O dată ce începeţi un drum cu EL, nu o să vreţi să vă mai dezlipiţi de El!

Oana Pleșa
oana plesa

Bună! Eu sunt Oana Pleșa și sunt studentă la Timișoara. Prima oară am venit la biserică când eram în clasa a 2-a. De atunci am mers în fiecare duminică la școala duminicală, unde mi-am făcut prieteni. Între timp tatăl meu s-a botezat. În clasa a 8-a am început să vin la biserică doar pentru a mă întâlni cu prietenii mei și pentru a povesti cu ei sau din obligație pentru tatăl meu. Îmi plăcea să merg cu colegii mei de la școală prin oraș și să stau până seara târziu, ba chiar mergeam la diferite petreceri cu ei. Știam că nu e bine ceea ce fac, dar totuși continuam. În primăvara anului 2007, după ce m-am rupt de colegii mei și m-am apropiat de prietenii mei de la biserică, am fost cu tinerii la o întalnire de tineret pe județ unde predica a fost din Isaia 40. Fratele care predica a pus o întrebare: " CU cine doriți să vă asemănați? Cu Dumnezeu sau cu cel rău?". În acel moment mi-am dat seama că viața mea nu era pe placul Domnului, așa că m-am hotărât să spun NU lumii acesteia și să încep să trăiesc pentru El. Mulți mi-au spus că vor venii încercări după ce mă voi boteza, dar nu am crezut. Totul părea perfect. Bunicii din partea tatălui s-au hotărât și ei să se boteze, la școală situația stătea mai bine și chiar nu mai eram tentată să merg la petreceri cu colegii mei. Pe data de 8 iulie 2007 a fost botezul meu. Una din zilele cele mai frumoase din viața mea.

La câteva luni după botez au început încercările. Bunica, din partea mamei, s-a îmbolnăvit de ciroză, și dădea vina pe Dumnezeu pentru boala ei. În primăvara lui 2008 a avut o hemoragie internă, iar doctorii i-au spus că nu mai scapă. Rămăsesem singură cu fratele meu acasă pentru că mama a fost nevoită să meargă de urgență cu bunica la Cluj și tata era la servici si plângeam și îl întrebam pe Dumnezeu de ce a îngăduit aceste lucruri în viața noastră. Eram supărată pe Dumnezeu. Dar mi-a dat seama că atitudinea mea nu e cea corectă. Mi-am cerut iertare și am început să mă rog pentru sănătatea bunicii mele. Dimineața când m-am trezit și am sunat-o pe mama, aceasta mi-a spus că bunica e bine si că își va revenii. Am început să plâng când mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. Și totuși mai aveam încă un strop de supărare în inima mea. Nu înțelegeam de ce El nu îmi răspunde la cea mai mare rugaciune: acea ca mama să-L accepte ca Domn și Mântuitor în viața ei.

În septembrie 2009, într-o joi, mergeam împreună cu familia la biserica din Șoimuș Pe drum am aflat cea mai frumoasă veste: mama avea să se boteze în acea zi. De uimire am rămas mută. Nu am putut vorbi pentru câteva ore. Plângeam deoarece Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea din nou!

Poate că la începutul vieții de creștin nu am experimentat întru totul dragostea Lui, dar acum după 3 ani am înțeles că El are timpul potrivit pentru fiecare lucru și mai devreme sau mai târziu răspunde rugăciunilor. Am invățat că nu e bine să-L întrebi " de ce?". El știe cel mai bine de ce. NU ÎNCETAȚI să vă rugați! Poate răspunsul care îl veți primi nu e cel dorit, dar cu singuranță e cel mai potrivit pentru fiecare dintre voi.